|
El Tiempo en Valencia
El Tiempo en Bucuresti, Imh
Traduce acest Web în
limba română
Traductir esta Web al español
| |
|
|
|
|
|
|

LAURA EDO
|
|

|
|
|
|
AVEM O MARE PUTERE ASUPRA POVEȘTII VIEȚII NOASTRE |
|
Îmi zboară gândul deaprte și ajung în cele mai frumoase locuri și mă pierd printre atâtea culori ...Sub pașii mei simt cum fuzionează sunetele frunzelor ce fac un ultim efort de a încalzi pamântul.Și simt sub pașii mei un nor de frunze pufos ce în adierea vântului se risipește ... cad ușor și abea ating cu vârful picioarelor umezeala ierbii de rouă, picuri de rouă care în lumina soarelui par ca boabele de nisip fierbinte, răcorit gomotos de valurile mării calme, dar grele, ce se află sub pașii gândului meu.Mi-e greu câteodată să zâmbesc la atâta prost-gust și falsitate, mi-e greu să mă strecor prin realitate și să-mi trăiesc visul meu, mi-e greu însă merită efortul deoarece încerc să diminuez răutatea, invidia, ura și ipocrizia ( de care tot mai multă lume suferă ). Aici lumea mea e capabilă să asculte muzica clasică a lumii și a naturii..., simfonia sufletului ei. | |
Ei simt zgomotul razelor de soare care cad peste eterna imagine a lumii adormite în zori de zi, simt culoarea naturii îndulcită de aerul unei zile oaspete și respirația calmă a cerului și zâmbetul lui și profită de fiecare secundă în care pot dansa în ritmul pe care-l impune trecerea timpului, clipă dupa clipă - fiecare dintre ele având un stil și ritm aparte. Poate că e o percepție puțin cam copilarească asupra vieții, dar e una frumoasă și de care mă bucur că pot să o simt.Fiecare din noi e autorul propriei vieți, propriei povești. Autorul,
în operele sale, așează totul "așa cum trebuie" - creează un fel de ideal. În loc să ne lăsăm duși, fără nici o amprentă proprie, de valul vieții, de
clipele care trec peste noi, am putea să nu ne lăsăm propria poveste scrisă de alții sau alte lucruri după voia lor. Voința nu trebuie să
lipsească nimanui, voința e exprimarea speranței și dacă există voință e suficient pentru îndeplinirea dorințelor noastre. | |
MIRANT PER LA FINESTRA
Els ulls em pesen, m’he passat les dues últimes hores estudiant i no puc més, alce el cap amb la intenció de intentar descansar la vista i no puc evitar mirar per la finestra, i és aleshores quan la meva imaginació es dispara, aquell xic que està estudiant a la finestra d’enfront, possiblement estarà estudiant alguna carrera que desprès no podrà exercir o si té sort la podrá exercir fora de la seva terra, o qui sap potser estudie alguna filologia en la qual desprès no li reconeixeran el títol. Deixe de mirar a l’estudiant i em fixe ara en una parella d’immigrants que s’abracen, possiblement estiguen celebrant que ja tenen feina i que tenen els papers, o potser es senten feliços de no ser ells els que es troben baix d’un pont, o qui sap potser ell se’n vaga de viatge cap al seu país natal, ja que li ha caducat el permís o alguna cosa similar. Darrere d’aquesta parella hi ha un home major sol sentat a un banc, té cara de haver passat allí quasi tota la vesprada i ell mateix es pregunta quina cosa ha fet malament per tal que els seu fills no se’n facen càrrec d’ell, davant de l’home vell hi ha un portal d’una finca en la qual uns xavals prenen nota d’un número de telèfon esperant que aquest sí siga el pis que es poden permetre llogar per tal de poder estudiar al cap i casal....
Desprès d’haver vist aquestes escenes tant quotidianes m’he sentit buit i trist, ja no trist pels fets, ja que no se si exactament eren eixos els fets, m’he sentit trist d’aquelles coses que la meva imaginació m’ha fet entendre i per què no hauré pogut imaginar-me que l’estudiant ja li queda poc per treballar d’ingenier a una gran empresa valenciana, també podria haver-me imaginat que la parella d’immigrants estaven celebrant que a ell li havien muntat el sou o que se jo! que van a ser pares, l’home major del banc possiblement estigués esperant els seus fills per anar a sopar a qualsevol restaurant, o que els xaval ja tenien pis i que buscaven un nou company.
Possiblement açò està produït per la situació en la que ens trobem que fa que m’imagine les coses més probables ja que en aquest cas la imaginació no ho és tant i te molta part de realitat, en aquest moment molta gent es trobarà en les situacions esmentades anteriorment i ens agrade o no, que pense que no, és el context socio-polític que ens ha tocat viure.
Ja veus tu! Simplement mirant per la finestra les coses que m’han passat pel cap, si ja ho deia ma mare “qualsevol excusa t’és bona per a no estudiar”. En fi vaig a veure si continue una estona més.
- Vicent Herrero i Casanova
|
SOBRE NUESTRA CAJA
Una vez la caja abierta,
Caja nuestra, de los dos,
Donde la locura es cierta,
Donde tu y yo cabemos
Hay una tormenta fria
Llena de amor y pena,
De dolor y alegria...
Hay un mar y su arena.
Que nos mancha, que nos pica
Limpiando nuestro alma...
Tu estas gritando. Grita!
Yo te espero en la cama. |
Vamos a dejar el viento
Que nos tire donde quiera?
En tus brazos-el momento
que nos une, nos encierra!...
Convirtiendo dos en uno,
Un aliento, una vida.
Yo-sintiendo tu suspiro,
Tu-curando mi herida...
Eres cielo, eres flor,
Eres ave y mi tierra.
Eres luz, dulce dolor,
Eres paz. Eres mi guerra!... |
CESAR ROTARIU | |
|
GABRIELA TOMA
Licenciada por la Facultad de Letras, Master en Teoría de la Literatura - en la Universidad de Bucarest, beca ERASMUS de Royal School of Library and Information Science de Dinamarca. El debut en "Nou Horizont" - "Cofa de vigía", suplemento cultural de cración artística y vigilancia tecnológica (noviembre de 2007), publicación de la Comunidad rumana de València y en el país - en la Revista "TOMIS" (abril de 2008). Durante todo el año 2007 participé en el Taller de creación "Poesía en vida", coordinado por Nina Vasile y, en diciembre, leí mis poesías en el Salón literario / poético "Euridice" del Museo de la Literatura Rumana.
|
|

|
MARIANA URECHE
Când eram copil acasă
Prin zăpadă mă jucam.
Îmi părea mai simplă viața,
Ce e răul nu știam.
Când de joacă, obosită,
La căldură mă-ntorceam,
Mă strecuram lângă mama;
Câte lucruri povesteam...
Casa, plină de miresme,
Ce bine mai mirosea!
Eu ,,furam" mereu cu ochii
Din tot ce mama făcea.
De gătea bucate- alese
|
Sau făcea pâine- n cuptor,
Eu eram mereu acolo...
Și-acum le duc mare dor.
Când Crăciunul era-n prag
Și veneau colindătorii ,
Mama le dădea bănuți,
Eu, colaci pufoși ca norii.
Mult aș vrea din urmă, timpul
Să se-ntoarcă doar un ceas,
Și în seara de Crăciun,
Să simt mâna mamei mele
mângâindu-mă pe-obraz. |
|
IOANA TEODORA IORDACHE născută pe data de 27 martie 1995 în orașul Târgoviște județul Dâmbovița, elevă la Liceul ”Enachită Vacărescu” din același oraș, o adolescentă despre care cu siguranță vom mai auzi...Vă invit să sărbătorim prin lecturarea ”neliniștilor Ioanei”
IOANA SI NELINISTILE EI
In loc de introducere as vrea sa ploua. In loc de buletin as vrea o plasa de vise, din aceea cu pene verzi, din care sa atarne tot felul de aspiratii sub forma de bilete pe care carbonul sa le creioneze in fata lumii intregi. In loc de ceai as vrea o cana in care cerul sa se rasuceasca constant, sa se schimbe in culori impregnate cu tei; sa nu mai fie cer, dar nici altceva. As vrea sa-i beau inaltimile pana la fund, pana cand vidul se strecoara prin paiul de plastic dungat, ajungand in plamanii mei. Atunci voi realiza ca dorintele mele au fost exacerbate, ca vidul ce alearga odata cu hemoglobina e lipsit de zahar, dar mai ales de nevoi si de aspiratii. Atunci intreaga mea fiinta se pierde de inalt, cerul redevine pe cer - albastru monoton - lasand ceaiul departe, in cana.
Imi ceri din nou buletinul – m-ai uitat, iar zambetul afisat mult prea larg e pentru momentul cand ma voi hotara sa formez cuvinte special inflorite, cu continut prea mare de glucide, ce impreuna cu buletinul iti vor face o parere ordinara despre mine.
E ploaie, dar tu tot nu ma recunosti, iar cuvintele s-aud ciudat prin ploaie. Parca le e frica (sa nu se ude, poate) si pier printe stropii mari de apa, la fel ca numele meu.
In zadar e ploaie! si vant poate sa fie, chiar si asa, tot nu m-ai intelege. Na-ti buletinul, si cuvintele siropoase, nu-mi mai trebuie sa ma recunosti. Poftim si umbrela, sa te apere de mine. In ceainaria asta n-o sa mai calc niciodata.
Se intampla uneori sa imi opresc gandurile de pe strada, sa le conduc de mana pana la cea mai apropiata fila de hartie si sa le dau contur. Multe se pierd, raman printre placile de pavaj de pe trotuar. Cateva insa se inghesuie in celuloza, iar apoi in calculator, si se fac mici, mici, aproape nevazute.
Transformarea lor in cuvinte le face sa dispara, iar eu le gasesc tarziu, dupa o luna, doua de tacere, intr-un folder nedeschis. Uneori, dupa ce le citesc, ma gandesc ca le-as putea adauga aici, cu cateva ajustari, ca sa le las sa vorbeasca. |
| |